marți, 1 septembrie 2015

De prin vecini

Poate că la americani vecinii se adună coada cu placintă la purtător să-și întâmpine noii concetățeni din perimetru. La noi, la umilul bloc de București, unde 35% sunt locuitori cu vechime, 15% sunt firme, 50% sunt chiriași de te miri pe unde, lucrurile stau puțin altfel.
Ce mă amuză gloata asta de la mine din bloc. 

În primul rând ei nu sunt de aici, să ne fie clar, nu-și asumă nimic, nu plătesc liftul și gunoiu(că doar îl aruncă direct pe geam în parcare pe mașinile noastre). Adorabil!

În al doilea rând stau mai mulți în apartament decât se trec la întreținere și se strecoară pe rând înăuntru. De unde știu asta? Nu stau de pază la vizor, dar oamenii ăștia vorbesc mult și tare la ei în bucătărie și se aude ca și cum ar fi la mine în bucătărie. Cel mai amuzant este cum li se schimbă percepția despre viață când își dau seama de aspectul asta și încep să vorbească în șoaptă la micul de jun.(Tot o aud pe Emma cum latră la voi pentru ca vorbiți ca niște dubioși, șoptit și faceți câinele curios)

Sunt oamenii noi care pun monopol în secunda doi pe tot ce-i înconjoară și întreabă: Auzi dar tu de când stai aici, de ai pretenția să nu mai parchez pe locul tău? de vreo 18 ani...și da plătesc bucata aia de asfalt vopsit.

Sunt ăia scumpi foc, vin și se prezintă cum au văzut ei în americănisme. Oameni buni, nu există comunitate în bloc! Vechii locatari urăsc chiriașii din principiu, îi urăsc și pe restul de veterani din bloc pentru că laitmotivul poporului nostru este ,,să moară și capra vecinului,,.

Vin tare din spate preferații mei; prospăturile care vor să râmână anonime și invizibile. Te văd că te lupți cu interfonul și în secunda 2 se întoc la 90 de grade cu fața la lift. Măi și încep într-un mod dubios să-și studieze pantofii, stau sprijiniți cu mâna de lift și sincer, cred că acolo se petrece o adevărată incantație: D-zeu de acolo de peste etj-ul 9 unde stau eu, dă să o i-a asta pe scări, să nu dau ochii cu nimeni și nimic în blocul ăsta, niciodată pe perioada contractuală.
Eu, în timpul ăsta scormonesc prin cutia de scrisori . Cred că-mi simte și respirația, fraierul...
A venit liftul mult așteptat! se întoarce cu greu ca Frodo sub puterea inelului, nu mă privește în ochi, și întreabă dacă vin. Eu termin cu poșta și mă duc grăbită spre el: Nu merci, o iau pe scări!







vineri, 28 august 2015

Transportați la comun

La 6pm la Romană e tot poporul. Dacă ai noroc să te urci în garnitură(cum zice o prietenă), trebuie să ai resurse serioase de oxigen la tine. Treaba stă în felul următor: și dacă vrei să respiri n-ai ce, că nu mai e. E fix ca la saună, puțin mai intim mi se pare aici; cineva stă pe piciorul tău stâng, altcineva îți suflă în ceafă și stă lipit de fundul tău, altcineva citește împreună cu tine mesajele de pe telefon. Tu în timpul ăsta te ții cu mâna de bară fix la 5 cm de nasul cuiva minion și speri să-ți poți descârliga* mâna la ieșire. Chiar nu e o problemă că ai subrațul scos la interval, că doar te-ai dat cu deodorant, bai dar sunt ăia de langă...care pur si simplu nu. Apoi vine treaba cu geanta, nu ai idee între cine și cine e storcită, în fond toți ne căutăm gențile. Și e ok, cu metroul circulă prea puțini hoți și ori fi ei îndemânatici dar nu le intră mâna în vid.

Bai si vine într-un final Unirii, te uiți cu ură la ăia care se dau jos, te simți norocos că nu trebuie să vă mai sufocați împreună și în pasaj; se detensionează atmosfera, reintri în posesia genții și a propriului fund, îți dezmorțesti mâna de pe bară, ,,atenție se închid ușile,,(puhoiul s-a dat jos) parcă auzi un cor cum cântă ,,aaaaaa!,,. 

E liniște, pornește ușor garnitura,prinde viteză și te lovește briza aia de aer subteran în freza, îți umplii plamânii parcă pentru prima dată și ți se ridică părul pe șira spinării de plăcere(și bucurie că n-ai murit nici azi sufocat)

MRex, pentru momente intense...















*descârliga - nu este un cuvânt, dar sună a ce trebuie pentru mine

miercuri, 15 iulie 2015

De-ale secretarelor


Vine un moment în viață când trebuie să interacționezi cu o secretară de undeva. Pentru a mia oară în viața asta a trebuit să am un dialog neproductiv cu un astfel de exemplar.
M-am dus eu zilele trecute la facultate să-mi ridic diploma de licență. Da, am sunat de câteva ori înainte și cum a răspuns nimeni, am hotărât că este timpul să le fac o vizită. Am urcat până în vârful turnului la SNSPA să mă întâlnesc cu donșoara Rapunzel, responsabilă cu diplomele. Nu era blondă și nici nu avea o cosiță împletită, era practic copia perfectă a cotoroanței din poveste. Toate bune și frumoase, femeia decupa nestingherită diplomele galbene. Am primit confirmarea că sunt unde trebuie și mi-am verbalizat motivul vizitei mele neașteptate. 
 - Bună ziua, am venit să-mi ridic diploma de licență. Știu că programul începe peste o jumătate de oră, dar nu răspunde nimeni la telefon, așa că iată-mă!
S: - La ce telefon ați sunat, domnișoară?
 - La cel cu 021... afișat pe site!
S: - A, păi ăla nu merge!
- De asta sunt aici, mi-am dat și eu seama.
S: - Trebuie să sunați la cel scris pe ușă cu 031...
- Ăsta nu e pe site.
S: - Nu știu, la ăsta trebuie să sunați. așteptați pe hol și vă chem eu la peste o jumătate de oră când începe programul.
- Și dacă sun la 031.. cine-mi răspunde?
S: - Eu vă răspund, domnișoară!
- Și cum facem, va sun acum sau îmi spuneți și mie ce vreau să aflu? Eu nu stau o jumătate de oră pe hol pentru că nu e nr. bun!
Ș: - Cum vă cheamă? ma întreabă în timp ce decupează și decupează.
- Laura Toma și am absolvit vara trecută.
S: - Aha, și ați absolvit vara trecută?
(Nu e nicio greșeală în povestea mea, fix așa a decurs discuția noastră)
- Da, exact vara trecută.
S: - Aaa, nu s-au eliberat! fără măcar să încerce să verifice undeva, decupa și tot decupa.
- Dar de unde știți?
S: - Știu eu. Sunați, sunați și o să vedem!
- Când să sun?
S: - Nu știu, sunați și dvs și o să vedem!
- Doamnă, eu pot să vă sun și acum și mâine și în fiecare zi. Haideți să ajungem la un punct comun și relevant pentru ambele părți.
S: - Sunați la sfârșitul lunii.
- Bine, mulțumesc.
Am plecat în stare de șoc după discuția asta. A fost atât de stupid și amuzant în același timp încât nici nu am mai putut să mă enervez. 
Concluzia este că mâine îi dau un telefon acolo sus în turn, poate îmi răspunde Rapunzel.

sursă foto

joi, 9 iulie 2015

Dor de Africa




Mă apucă câteodată un dor nebun de Africa. De Ghana, de Accra...de Africa anilor 70. Eu nu am fost niciodată în Africa și m.am născut în 90, dar poveștile copilăriei mele sunt de pe tărâm african. Atunci când se apucau ai mei bunici de povestit, ajungeam inevitabil în Africa, la Piramidele din Egipt și printre oamenii de culoare.
Mi-am petrecut copilăria printre elefanți de mahon de toate mărimile și modelele. Pe peretele din sufragerie al bunicii nu era răpirea din serai, erau tablouri cu palmieri, bungalouri și africani ce aveau coșuri pe cap. În bibliotecă, pe lângă clasicele bibelouri de porțelan care-i plăceau așa de tare bunicii erau intercalate busturi sculptate ale unor oameni ai continentului cald și frumoasele capre din abanos. Decorul mă introducea oarecum în cadrul poveștilor dintre palmieri, nopțile reci și zilele toride ale Ghanei.
Îmi aduc aminte de maimuța pe care au ținut-o în casa bunicii și au vândut-o mai târziu pentru că era rea; de cum o priveau africanii pe bunica mea blondă cu ochii albaștrii și pielea ca brânza, cum puneau mâna pe ea pentru că era ireal de albă.
Bunicul era prieten cu toți africanii pentru că el avea țigări, mustață, păr țepos și negru, se bronza foarte ușor, într-un cuvânt era cool. Am povestit ore în șir la lumina unui bec cu baterii când a picat curentul, împreună cu tataie toate peripețiile din Africa, le știam pe de rost și nu mă săturam. 
Nu pot să uit cumpărăturile din Accra, banii pe care bunica i-a învățat imediat, legumele și fructele ciudate, bananierii și cocotierii. Am o nucă de cocos de atunci, o țin în bar ca pe un trofel al familiei mele care a pus cândva piciorul într-un loc deosebit. Cel mai mult m-au fascinat materialele cu imprimeuri puternic colorate pe care le avea bunica, bijuteriile deosebite și măștile de pe pereții apartamentului.

Vreau să ,,revăd'' cândva, chiar dacă departe de acei ani, Africa așa cum mi-o amintesc eu...


vineri, 20 februarie 2015

Lustre


Îmi place sa ma uit noaptea, din mașina în casele oamenilor. Nu într-un mod dubios, fac asta de când eram copil...caut lustre fanteziste, tablouri frumoase și biblioteci aglomerate de cărți și amintiri. Ma uit la perdele și la tot felul de lucruri lipite sau puse pe geam. Ma fascinează faptul ca în fiecare încăpere cu 4 pereți stau vieți întregi ale unor oameni cu lustrele lor care le-au văzut pe toate. Îmi place ca de afara poveștile sunt puse în rama geamurilor și lasă mult loc de interpretare
Cred ca pot sa descriu o persoana după lustra pe care o are:))

 Aplicele nu-mi plac, sunt claustrofobice, nu înțeleg cum stau pe perete și nu fac lumina. Sunt ca niște ciuperci de pereți care împrăștie o lumina difuză.
Globurile de hârtie mi se par fanteziste și prietenoase și nu te poți supăra pe ele pentru ca nu dau destulă lumină.
Candelabrele sunt sufocante în camerele mici. Absorb toată energia poveștilor și stau ca niște regine pline de ele tronând deasupra tuturor.
Spoturile încearcă un fel de lumina ambientala, dar sunt lipsite de simbol și sunt ca niște nenumărați ochi care te privesc de peste tot.
Veiozele cu abajur sunt preferatele mele, stau discrete într-un colt și încălzesc atmosfera.
Becul ala atârnat din tavan de firul alb ma fascinează teribil. Cum sa nu-ți pese de obiectul care-ți luminează viața.
Lustra mea e întruchiparea perfectă pentru universul poveștii mele. Are 4 elice e alba și are un bec în mijloc. Globul de sticlă, nu l-am pus pentru ca îmi sufocă lumina. Vara, zumzăie încet în timp ce ventilează aerul din camera. Îmi place sa ma uit la ea, îmi da senzația ca sunt într-o țara exotica și îndepărtată. Ma gândesc la zbor și la colțurile îndepărtate ale lumii.

Cât despre obiectele din casele oamenilor, am văzut de la tablouri fascinante la trofee înșirate pe pervaz, flori de plastic, cactuși, păpuși înfricoșătoare din porțelan, peturi, cearșafuri, beculețe, pisici și câini, claie peste grămadă, păsări ca într-o colivie imensă...un fel de tetris mare, plin cu povești  fără deznodământ

Imagine

joi, 5 februarie 2015

Cafea cu gust de dimineață



În fiecare dimineață, mi-ar plăcea ca atunci când deschid ușile șifonierului meu să intru la tine în șifonier, să facem cunoștință și să ne bem cafeaua împreună, să povestim lucruri simple și să ne descoperim...
Mi-ar plăcea ca în fiecare dimineață să descopăr o altă persoană dincolo de ușile șifonierului; o persoană care cândva mi-a zâmbit în autobuz, care mi-a adunat hârtiile de pe jos sau pur și simplu o persoană cu care am schimbat priviri prelungi între stațiile de metrou.
Aș vrea să îmi beau cafeaua cu doamna care m-a adunat de pe jos atunci când am alunecat pe gheață, cu adorabila bătrână pe care am trecut-o strada și cu care am petrecut 3 dintre cele mai valoroase minute din viața mea sau doamna din stația lui 312. Ea mi-a povestit cum a călătorit în lume, cum s-a îndrăgostit și cât de frumos e să umbli prin locuri de pe pământ și să cunoști oamenii.
Sunt curioasă cum face cafeaua doamna cu care am împărțit locul de pe o bancă din Roma. M-am așezat toropită de căldură pe singura bancă de pe stradă și am plecat după minute întregi pline cu povești din țări frumoase, cu urări de bine din sufletul unei străine.
Nu-mi amintesc trăsăturile domnului din Pantheon, care vorbea fluent șase limbi străine și iubea România, dar mi-ar plăcea să povestim la o cafea. 
Vreau să cunosc poveștile oamenilor care mi-au făcut cu mâna din tren sau din vaporașul vecin.
Îmi doresc să aflu mai multe despre cei doi francezi pe care i-am fotografiat în fața bisericii în care se căsătoriseră fix cu 25 de ani în urmă; le-am scris un colț de poveste când i-am fotografiat, iar ei m-au emoționat.
Sunt curioasă cât de mari sunt șifonierele celor care mi-au atins în vreun fel plăcut viața, ce cafea beau ei dimineața, pe unde au fost și ce au văzut. 
Mi-ar plăcea să cunosc necunoscuții, fără nume sau fără fețe cu care am schimbat energie pozitivă pe parcursul vieții mele de până acum.
Ei poate nu își amintesc de mine pentru că nu am putut decât să zâmbesc înapoi și poate să le mulțumesc.
Așa că, mâine când deschid ușile șifonierului, sper să am o surpriză. Spun asta pentru că în cele câteva secunde în care creierul se deconectează de vise și se reconectează la realitate, totul pare posibil!

inspired by this people.
photo

luni, 15 decembrie 2014

Carioca se duce in 3 zile...

Maria(6 ani), m-a așteptat astăzi nerăbdătoare câteva ore bune ca să vorbim și noi ca între fetițe. 
S-a asigurat că facem parte din aceeași categorie de vârstă și m-a întrebat:
- Auzi, tu ești la liceu sau așa ceva, nu?
- Nuu, l-am terminat, am terminat și facultatea, 15 ani de școală! i-am spus eu. S-a gândit puțin și apoi a zis:
- Și acum nu primești teme deloc, deloc?
- Deloc, deloc!
- Vreau să fiu fix ca tine când mă fac mare!
Genial! 
Mi-a făcut cadou o brățară din elastice îmbârligate, pe care a împletit-o chiar ea. Este magnifică!

Am hotărât că facem parte din aceeași categorie de vârstă și ne-am apucat de decupat și colorat. Ne-am mâzgălit într-un mare fel pe degete de la carioci. Maria m-a asigurat că se duce cam în trei zile pata aia de toate culorile. Acum m-am liniștit, uitasem ca nu se duce cu săpun.




Ne-am uitat la un fel de serial-desene-cu oameni și am auzit ,,ești prost și idiot” de câteva ori apoi ne-am mutat la reclame cu jucării. Aici am descoperit ca există un cățel de jucărie care face pipi. Maria i-a scris lui Moșu' să-i aducă potaia cu probleme la vezică și o geantă pe care o poate colora(ăsta da cadou, cred că vreau și eu una).
Mi-a arătat rochița ei de la balet și a făcut câteva piruete îmbrăcată cu rochița peste toate hainele pe care le avea pe ea.


Am mâncat pizza amândouă înghesuite pe un fotoliu și mi-a arătat cum să mă joc Minions pe telefon.
Un sfârșit de săptămână care m-a marcat cel puțin până miercuri, când o să se curețe carioca de pe degete...

P.S. și dacă tot vorbeam de jucării care fac pipi, am descoperit o serie de jucării deplasate și deplasate rău.