Am asteptat cu emotie aceasta piesa. Si emotii de diverse feluri am simtit pe tot parcursul ei.
Pentru cateva momente am vazut in Leny pe bunica, care-mi povestea acum cativa ani, de tineretea ei, de iubiri si de cum era atunci.
Dulce si inocenta, cu caldura si pasiune, Leny ne-a dus in anii 30; ce decor? ce costume? Leny Caler a fost pe scena iar decorul si costumele ar fi fost prea mult. Mihai Sebastian isi face aparitia ca indragostit de ea, apoi ca dezamagit de ea si piere treptat fara ca noi sa putem face ceva. Cat despre Stefan si Corina, au fost un fel de alter-ego-uri ale lui Mihai si Leny. Au declarant printre randuri adevarul ce se astepta rostit.
Am amortit in scaun; mai intai din cauza pozitie inconfortabile, apoi din cauza emotiei. Asa cred ca au stat toti spectatorii, pentru ca nu aveai cum sa-ti iei privirea si sa te rupi de poveste. Cand s-a stins luminile, parca s-a rupt un lant de tensiune in sala. Dar inima mi-a batut tare pana au plecat actorii de pe scena si a inceput muzica ambientala, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Si uite asa 80 si ceva de minute au parut cateva secunde, in care o peveste de dragoste a prins viata din nou si s-a stins la fel ca originalul.
Cam atat despre seara asta, de la masuta din colt, in scaunul de spectator, am trait pentru putin emotii interbelice...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu